(de Radu Naum)
Bizar an. Nu doar pentru că e pandemic, că a mai fost unul, ci pentru că ne lasă o senzaţie de părăsire, de pustiu. Întâi au fost Jocurile Olimpice care au sunat a gol, a cameră nemobilată. Apoi au venit renunţările. Tecău, Ana Maria Popescu. Şi Marian Drăgulescu. O bună parte de sport iese la pensia performanţei şi ne lasă cu inima strânsă, pentru că nu avem vapoare de campioni, doar bărci, câteodată de mare viteză, adesea izolate. Nu deţinem o „industrie”, de aceea atunci când se retrag asemenea personalităţi e ca şi când ar dispărea hălci întregi din sportul românesc, prăbuşiri spectaculoase şi triste precum a mari bucăţi din gheţari în documentarele care îţi lasă un spleen straşnic. Dacă te gândeşti la Drăgulescu şi vagonul său de medalii, da, aproape că nu se retrage nu un om, ci o disciplină.
Marian e personaj de roman. În spatele vitrinei de trofee e un labirint cu rampe şi tuneluri. Părţi de soare şi părţi de umbră. Nu trebuie să turezi motoarele de căutare ca să afli mai mult despre relaţiile din viaţa lui şi coloritul lor decât despre el însuşi ca sportiv. Marian a făcut cu zel tumbe în şi în afara sălii. Cumva poartă în el spaima de insignifianţă a oricărui campion. Asta l-a împins să-şi construiască o latură publică mereu jovială, gata de orice giumbuşluc. În prima parte a „Epocii Corona” a fost unul dintre cei care îţi puteau lumina ziua, rezistând depresiei generale cu exerciţiile prin sufragerie şi un optimism pe care îţi venea să îl iei la şuturi, dar care în timp devenea contagios. Ne-am obişnuit în asemenea măsură cu prezenţa lui, cu declaraţille înaintea încă unei mari competiţii că nu ştim cum va fi fără. Dacă dai la o parte pânzele de păianjen în care „reţeaua” vrea să te ţină prizonier pentru o autodevorare găseşti un palmares care te lasă cu resuflarea tăiată. Da, amploarea lui e ştiută. Dar de fiecare dată când îl parcurgi ţâşneşte aceeaşi întrebarte: cum e posibil?!
Lista performanţelor lui e mai lungă decât tabelul cu mersul trenurilor în Gare du Nord. Primul aur l-a luat acum 20 de ani, când Valea Oltului încă mai răsuna de tropăitul minerilor în drum spre ocuparea Capitalei. Asta ca să realizăm lumile care s-au scurs de atunci. A inventat o săritură care acum îi poartă numele, ceva ce nu va ieşi la pensie niciodată. Drăgulescu e o poveste nesfârşită a căutării absolutului în gimnastică tocmai pentru că această saga nu va avea sfârşitul pe care şi l-ar fi dorit. A câştigat tot, mai puţin aurul olimpic. Unii ar putea spune că a întins coarda prea mult, că această obsesie mai avea puţin şi îl împingea spre ridicol dată fiind vîrsta înaintată la care se încăpăţâna să concureze. A participat, la aproape 40 de ani, la Jocurile de la Tokio dar nu s-a putut atinge de Graal. E mers prea departe? Poate. Dar a mers prea departe într-o epocă în care mulţi merg prea aproape. Şi acum merge pe drumul lui. A dansat un pic cu posibilitatea de a sări direct în treningul unui antrenor de lot naţional, dar a ales să nu urmeze exemplul din fotbal şi să pregătească o grupă de copii a CSA Steaua, club care a pierdut un potenţial medaliat olimpic, David Popovici, şi a câştigat acum un tânăr potenţial potenţiator de medaliaţi olimpici. Ani la rând Drăgulescu a fost o prezenţă aproape obligată atunci când sunt aleşi şi premiaţi, la Gala Trofeelor Alexandrion, organziate de Fundația Alexandrion, fetele şi băieţii care mai ţin harta noastră într-un singur cui pe planeta sportului. Habar n-am cum va face, dar după cum îl ştiu va reuşi într-un fel sau altul să salte din nou pe acea scenă. Are exerciţiu în sărituri neaşteptate.
